Sfaturi pentru părinți: Cel mai bun ghid de auto-ajutor
Într-o seară, în timp ce vizitam o vestită librărie din centru, nu-mi venea să cred cât de multe cărți erau expuse pentru a susține rețeta stabilității, a succesului și a fericirii. Ei pretind că te ajută să te descoperi pe tine însuți, să-ți găsești adevăratul sens, să dezvălui fiara ascunsă înăuntru. Permite-mi să-ți economisesc ceva bani și timp. Zece minute cu fiica mea de opt luni este cu adevărat tot ce ai nevoie.
Nu pot să cred că nu am observat aceste lucruri înainte, fiind că ea este al patrulea copil, dar astăzi, în timp ce o priveam cum se târâie, am fost complet uimită. De curând a început să se târască și din momentul în care și-a dat seama cum să se miște, nu s-a oprit. Ei bine, asta nu este chiar adevărat – ea se târâie până își atinge țelul, apoi se oprește. Nu mult, ci suficient de mult pentru a-și cerceta în detaliu împrejurimile. De la distanță pot vedea unde se îndreaptă și exact ce vrea. Vede revista întinsă pe podea, își împinge cu emoție fundul mic în sus în aer și se îndreaptă direct în direcția sa. Vede ce vrea și merge pentru asta.
Uneori, însă, când se apropie, ea descoperă că este la îndemână. Nu plânge, nu indică sau așteaptă ca cineva să i-o înmâneze. Ea cântărește cu răbdare opțiunile, apoi le încearcă pe toate până când unul funcționează. Se va înghesui din diferite unghiuri, va încerca să se rostogolească pe spate, să se întindă pe stomac și să ajungă cât mai departe cu brațele întinse. Dacă este fizic posibil să o obțină, își va da seama de o modalitate de a se asigura că o face. Ceea ce este cel mai remarcabil este faptul că acele momente în care nu poate ajunge la ceea ce este după ea, mai des decât nu, se concentrează pur și simplu pe un obiectiv nou. Este prea tânără ca să-și dea seama că, dacă plânge destul de tare, voi veni să i-o dau. Încă nu a asociat dorința cu cererea. Așadar, când vrea ceva ce nu poate obține, caută altceva mai la îndemână.
Odată ce și-a atins obiectivul, se leagă complet de obiectul prețuit. Apucă fericită orice hârtie, jucărie sau pantof pe care a găsit-o, iar apoi pune cât mai mult din ea în gură. Nu este suficient ca ea să o vadă, să o atingă, să o simtă – trebuie să o și guste. Trebuie să devină una cu toate simțurile ei simultan.
Ea este la fel de încântată de o cană de plastic ca și de jucăria ei cea mai faină. Nimic nu este plictisitor și totul are potențial. Pentru că nimic nu este plictisitor, nu se plictisește niciodată. Se târâie dintr-un loc în altul, schițând grimase haioase cu gura ei zâmbitoare în timp ce își explorează împrejurimile ca și cum ar fi complet noi. Se află pe același etaj al sufrageriei la care a fost supusă în ultimele cinci ore și zile nesfârșite, dar acționează ca și cum nu ar fi văzut niciodată această încăpere. Întotdeauna există ceva ce nu a găsit încă. Și chiar dacă are, astăzi este o altă zi, iar ceașca de plastic va fi ca și nouă.
Atâta timp cât este trează, nu se oprește niciodată să se miște. Nu. Dacă nu se târăște activ, își lovește picioarele, își zgâlțâie brațele, scuturând capul dintr-o parte în alta. Nu există lene, nu există nicio ședință.
Dar, la un moment dat, își dă seama că nu-și poate oferi toate nevoile. Și nu este jenată să lămurească că are nevoie de ajutor. Nu se preface că poate face ceea ce nu poate. La un moment dat, dacă cineva nu și-a dat seama de problemă, ea va continua să plângă până când va fi găsit răspunsul. Nu există ascundere sau suprimare a foamei, disconfort sau frică. Dacă plânge, există un motiv.
Sunt convinsă că nu există un copil care să plângă fără niciun motiv.
Uneori se poate ca ea să vrea să fie ținută în brațe. Dar tu știi ce? Acesta este și un motiv. Ce este așa greșit când vrei să fii ținut în brațe? Ce este rău în a te opri și a spune că avem nevoie de confort, că avem nevoie de iubire, că trebuie să știm că e cineva cui îi pasă?
Dacă și noi am fi la fel de în ton cu emoțiile noastre să ne dăm seama că acesta nu este un lux, nu ne strică, ci este o necesitate umană. Fără atingere umană, nu putem prospera, crește și trăi.
Iar când este hrănită, schimbată, curată și iubită, este fericită. Ea zambeste. Nu se teme să-și arate aprecierea. Nu se sperie să-și lase garda jos și să arate că îi pasă. Mă apucă cu toată puterea și își strânge corpul minuscul de al meu. Își trântește buzele mici pe fața mea și încearcă să-mi mănânce obrajii, exprimându-și dragostea și emoția în cel mai clar mod posibil.
Cum mi-aș dori să pot fi la fel de reală, la fel de sinceră, la fel de clară ca ea. Cum mi-aș dori să-mi pot face timp să-mi explorez împrejurimile și potențialul tuturor, indiferent de cât de ascuns. Așa cum mi-aș dori să mă pot concentra cu o asemenea determinare și să mă îndrept spre țelul meu, fără obstacole și fără teamă de orice obstacol este în cale, sau adesea obstacolul care doar pare să fie în cale. Cum aș dori să nu mă plictisesc niciodată și să mă îndrept mereu spre ceva. Cum aș vrea să pot cere ce am nevoie, să recunosc ceea ce nu și să apreciez ceea ce am. Și cum mi-aș dori să le arăt tuturor celor pe care îi iubesc și pe care îi apreciez cu adevărat, pe care îi fac, fără să știe, fără jenă.
Copilul meu nu știe să vorbească. Nu poate spune „mulțumesc” sau „te iubesc”. Dar ea m-a învățat că acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele. Pentru că atunci când nu ai pereți care îți închid inima sau care îți blochează mintea, nu trebuie să vorbești pentru ca ceilalți să înțeleagă și să învețe de la tine – trebuie doar să fii tu însuți.
