Învățarea responsabilității de către copiii noștri
Există o diferență între a-i învăța pe copiii noștri responsabilitatea și a-i face slujitorii noștri, prin modul de transfer al responsabilității.
S-a făcut un studiu neoficial, prin care copiilor ce mergeau la consiliere, li se cerea să identifice cum se simt atunci când părinții le acordă responsabilități. Rezultatul „studiului științific” a fost că, pentru majoritatea copiilor, modul în care se simțeau depindeau de circumstanțe. Copiii au spus că atunci când părinții le-au cerut să facă diferite sarcini – să facă un apel telefonic, să meargă la magazin etc. – iar această sarcină a fost de dragul copilului sau al familiei în ansamblu, l-au învățat despre responsabilitate.
Când sarcina era în mod clar pentru propria comoditate a părinților, copiii s-au simțit folosiți și s-a predat transferul de responsabilitate. În viitor, acești copii au învățat doar să ceară fraților lor mai mici să facă sarcini pentru ei. Experiența îi învățase că cei mai mari și mai puternici au permisiunea de a-i exploata pe cei mai tineri și mai slabi.
Din conversațiile cu acești copii s-a reușit să împărțirea problemei „responsabilității împotriva sclaviei” în trei părți.
În primul rând, atunci când un copil este rugat să facă ceva pentru gospodărie, dacă toată lumea ia parte, atunci copilul nu se va simți obișnuit. De exemplu, dacă există o petrecere și ceri fiecărui copil să renunțe la ceva timp de joacă și să facă ceva, atunci este considerat un efort comun. Chiar și atunci când este treabă gospodărească, dacă este împărțită cu un anumit calcul, un copil o va face în general fără resentimente. De exemplu, dacă băieții și fetele din familie sunt la program școlar diferit, iar băieții ajută atunci când sunt acasă, iar fetele își fac partea lor atunci când sunt disponibile, atunci copiii pot simți o corectitudine și nu se vor plânge.
În al doilea rând, este important să-i facem pe copii să se simtă că nu sunt doar donatori, ci și beneficiari ai ajutorului la care trebuie să contribuie. De exemplu, când ceri unui copil mai mare să îi ajute pe copiii mai mici cu temele, îi poți promite și copilului mai mare că îl vei ajuta cu munca sa la școală atunci când copiii mai mici sunt în pat și casa este mai liniștită. Aceasta îl învață pe copil că cel mai puternic îl ajută pe cel mai slab și cel mai mare îl ajută pe cel mai mic.
În al treilea rând, părinții trebuie să-și trateze copiii ca pe niște copii – nu ca înlocuitori ai soților. O femeie nu poate spune „soțul meu vine acasă târziu și nu mă poate ajuta, așa că adolescenții mei mă vor ajuta ca un părinte de schimb”. În urmă cu mulți ani, când tații au plecat la război sau să lucreze departe de casă, i s-ar fi spus copilului lor mic că „acum ești omul casei” și „vei avea grijă de mama ta”. Un tânăr de șase ani nu se poate însă ocupa de acest tip de responsabilitate. Nici un tânăr de 16 ani nu poate astăzi. Un părinte care întreabă și se așteaptă ca un copil să facă meseria unui adult, profită.
Nimic din acest lucru nu neagă faptul că ne putem aștepta ca cei mai mici ai noștri să ajute în perioade de criză – în perioade de boală, sarcină sau tragedie. Dar chiar și în momente de acest fel, când un părinte simte nevoia să acorde un plus de responsabilitate unui copil, acesta nu trebuie făcut prin dictare, ci mai degrabă ca o cerere cu explicații. Un părinte îi poate spune copilului: „Știu că nu este responsabilitatea ta, dar acesta este ajutorul de care avem nevoie acum”. Este un șah – o amabilitate – pentru copil să ajute părintele.
În concluzie, atunci când cerem copiilor noștri să ne ajute cu ceva, trebuie să ne punem noi două întrebări:
1) Al cui job cer copilului să facă?
2) Îi ofer copilului această slujbă pentru a învăța responsabilitatea sau fug de propria-mi responsabilitate?
Un părinte care poate răspunde la aceste două întrebări spunând cu sinceritate că îl face pentru binele copilului, își va învăța într-adevăr copilul ce este responsabilitatea.
